Chimia parfumului

NORICA VREMĂROIU – ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 MORENI, JUD. DÂMBOVIȚA

Motto:
Parfumul e una dintre experienţele senzoriale cele mai complexe, o călătorie în timp, ce scoate la iveală stări, persoane,locuri pe care la asociem cu acel miros.

Introducere

Aromele sunt considerate componente normale în viaţa de zi cu zi. Mulţi oameni simt nevoia să „poarte” o anumită aromă cu scopul de a se simţi bine: aceasta deoarece există o legătură între parfum şi emoţie, precum şi între parfum şi memorie; mai mult, studiile au arătat că unele arome pot modifica stările şi chiar pot diminua anxietatea şi stresul.

Parfumurile pot fi definite ca fiind substanţe care emit şi răspândesc un miros placut şi parfumat. Sunt formate din amestecuri de substanţe chimice aromate făcute manual şi uleiuri esenţiale. Până în secolul XIX, parfumurile aveau în componenţă uleiuri aromatice naturale. În prezent, majoritatea parfumurilor sunt sintetice şi pot conţine multe componente.[1]

Istoric

Parfumurile sunt folosite de acum mii de ani. Egiptenii foloseau plante, cauciuc, răşini în ritualurile religioase. Odată cu trecerea timpului, substanţele parfumate au fost folosite pentru a spori atractivitatea corpului şi pentru a transforma locuinţele şi locurile publice în locuri mai agreabile.

Aparţinând zeilor şi templelor, pentru început, apoi elitei sociale, o vreme îndelungată, parfumurilor le-au trebuit mii de ani pentru a ajunge, în epoca noastră, un articol cotidian şi popular, indispensabil omului modern. Este greu de spus când anume omul a devenit conştient de existenţa parfumurilor şi a început să le utilizeze.

Numeroase obiecte şi reprezentări grafice din peşteri, descoperite în ultimii ani în cadrul săpăturilor arheologice, sunt singurele mărturii pe care le avem despre viaţa şi cultura oamenilor preistorici.

În antichitate cea mai bogată tradiţie în domeniul parfumeriei şi al cosmeticii a avut-o Egiptul. Încă din timpul primei dinastii, cu aproximativ 5000 de ani î.e.n., exista preocuparea pentru realizarea unor produse odorante, parfumurile fiind asociate în credinţa de atunci cu nemurirea.

Romanii importau din Grecia, India şi Asia Mica, numeroase produse odorante, în primul rând labdanum, scortişoara, mirra, tămâie şi aloe.

În perioada de apogeu şi de decadenţă a Imperiului Roman, utilizarea parfumurilor şi a cosmeticelor devine excesivă, fiind apanajul exponenţilor înaltei societăţi.

După destrămarea Imperiului Roman, interesul european pentru parfumuri şi mirodenii dispare, religia creştină interzicând, iniţial, utilizarea acestora în alte scopuri decât cel legat de ritualul religios.

În primele secole ale erei noastre o însemnată contribuţie la obţinerea şi utilizarea odorantelor şi aromatizantelor o au arabii, moştenitorii tehnicii de distilare cunoscute de asirieni.

Începand cu sec VII, interesul alchimiştilor arabi se îndreaptă către perfecţionarea aparaturii pentru distilare, inventând alambicul.

Fără să cunoasca bazele teoretice ale distilării, arabii obţin, pe această cale, din produse aromatice naturale, numeroase uleiuri volatile. Numele lui Avicenna este puternic legat de tehnica de obţinere a uleiurilor volatile prin antrenarea cu vapori de apa. .[1]

 

Tehnologie

Distilarea şi extracţia

–          Este unul dintre procesele cele mai vechi din care se extrage uleiul esenţial şi apa florală;

–          Vaporii de apă traversează un recipient de flori sau de plante. Încărcaţi de esenţa aromatică, vaporii trec apoi printr-o ţeavă de răcire. La ieşirea din această ţeavă se scurge un amestec din care se separă apa distilată de uleiul esenţial.

Procesul de parfumare

–          Este un procedeu revoluţionar fiindcă reuşeşte să extragă principiile odorante din flori care nu suportă căldura;

–          Acest proces constă în depunerea pe tăbliţe de sticlă unse cu un strat de grăsime a florilor sau a petalelor;

–          Atunci când grăsimea a absorbit esenţa florilor, timp de 12 până la 72 ore, se repetă operaţiunea până la saturarea grăsimii;

–          Se foloseşte apoi alcool pentru a extrage esenţa al cărei parfum e foarte apropiat de floarea proaspătă;

–          În locul utilizării unei grăsimi, se poate folosi şi un solvent. Un tratament cu alcool o va transforma în esenţă. Datorită acestui dizolvant, parfumul din scoarţa de copac, lemn sau rădăcini poate fi extras.

Pentru 1 kg de esenţă de trandafiri sunt necesare aproximativ….3500kg petale de trandafiri!

 

Macerarea

–          Constă în înmuierea în ulei cald a plantelor sau florilor; se separă uleiul de grăsime;

–          Acest ulei va fi concentrat sub vid şi esenţa va fi imediat obţinută;

Stoarcerea

–          uleiurile esenţiale din citrice sunt extrase prin stoarcerea cojilor din citrice;

–          după ce fructele au fost curăţate de coajă, acestea sunt presate pentru a obţine uleiul esenţial.

Head space

–          este tehnica mai utilizată mai ales pentru florile a căror esenţă e dificil de captat (gardenia, lăcrămioara);

–          floarea rămâne în sol fără ca aceasta să fie culeasă; un clopot de sticlă acoperă floarea, iar un gaz neutru , care e sub clopot, captează parfumul lor;

–          gazul e încărcat cu molecule odorante care vor fi analizate şi reproduse în laborator, datorită substanţelor naturale şi sintetice. [2]

Radiografia unui parfum:

  • structură
  • compoziţie
  • categorii

Particularitatea unui parfum de a se evapora pe suprafaţa pielii poate fi reprezentată sub forma unui triunghi echilateral cu trei etaje. Deasupra sunt miresmele imediate, de vârf, la mijloc – cele intermediare, care alcătuiesc „inima parfumului” şi jos – cele finale, de bază. Aşadar, fiecare parfum are:

  • note de vârf – pe care le simţi la prima adiere, în momentul în care deschizi flaconul;
  • note de mijloc – cele care dau personalitate parfumului;
  • note finale – cele care persistă şi le diferenţiază de celelalte.

   Miresmele imediate sunt cele care se evaporă cel mai uăor. Pentru acest palier sunt utilizate de obicei arome proaspete, extracte de citrice, uleiuri florale, uşoare, dar şi frunze verzi, lavandă, fructe. În general, materiale care se evaporă repede. Contează însă foarte mult prima impresie pe care parfumul o creează asupra cuiva.

Dupa conţinut, notele parfumurilor pot fi:

·        acidulate – fructat acrişoare;

·        agreste – cu mirosuri câmpeneşti;

·        aldehidice – de sinteză;

·        ambrate – cu accente de ambră;

·        animalice – cu extrase de origine animală;

·        balsamice – dulcege;

·        coniferice – cu mirosuri de brad sau pin;

·        exotice – fructat tropicale;

·        florale – cu mirosuri de flori;

·        ierboase – cu mirosuri de fân, frunze verzi;

·        lavandate – cu miros de lavandă;

·        marine – cu iz de alge, briză, nisip;

·        moscate – cu miros de mosc;

·        orientale – arome naturale grele;

·        picante – cu mirodenii, piper, cuişoare, scortişoară, coriandru;

·        proaspete – aerate, transparente, uşoare;

·        pudrate – catifelate, tandre.

Multe dintre aceste note se regăsesc în acelaşi parfum. Combinaţiile pot fi nenumărate. Intotdeauna există anumite note dominante.

Într-un parfum cu miros de flori regăsim note verzi, dulci şi, la final, ambrate. Folosind note florale, persistente, combinate cu altele balsamice sau exotice, licheni de stejar şi pachuli, un parfumier iscusit creează un parfum tip chypre (intraductibil, se referă la miresmele din insula Cipru). Din note verzi, ierboase cu accente de ferigă sau lavandă poate isca o mireasmă de tip fougères („ferigă, iarbă”).

Orice parfum se regăseşte într-o categorie (familie) mai largă, în funcţie de notele dominante şi de natura componentelor. [1]

 

Asigurarea sănătăţii consumatorilor

Atât legislaţia UE cât şi legislaţia SUA stipulează faptul că ingredientele unui produs cosmetic trebuie să fie listaţi pe etichetă după preponderenţă. Exista însă şi unele excepţii de la cerinţele etichetei, cum sunt formulele aromelor, considerate ca fiind secrete de marcă: de aceea ingredientele aromei nu trebuie obligatoriu să fie dezvăluite. Cuvântul „aromă” trebuie trecut pe eticheta oricărui produs în care au fost folosite ingrediente pentru a da un anumit miros. Acest cuvânt, pus pe etichetă, poate reprezenta de fapt mai multe ingrediente.

Multe din ingredientele folosite în obţinerea aromelor au suportat puţin sau deloc teste de siguranţă asupra lor. Cele mai multe teste de siguranţă au fost făcute pentru efectele dermatologice ale substanţelor chimice din arome.

Efectele chimicalelor, individual sau în combinaţie, asupra sistemului respirator, asupra creierului sau asupra altor organe nu au fost încă determinate.

Aromele chimice pot fi inhalate pe nas, digerate pe gură şi absorbite prin piele. Odată ajunse în corp sunt absorbite de vasele de sânge şi transportate apoi prin corp. Sensibilitatea individului la efectele aromelor chimice poate varia de la: nici un efect la apariţia celor mai severe efecte.

Simptome diferite s-au identificat la persoane diferite: sensibilitate la piele, urticarii, dermatită, astm, migrene. Frecvenţa acestor efecte poate fi analizată în relaţie cu metoda de aplicare: lăsat pe piele, clătit de pe piele, fără a intra în contact cu pielea, folosind produse de îngrijire a casei.

În industria cosmetică s-au înfiinţat diferite organizaţii, cum ar fi Institutul de Cercetări pentru Materiale Aromatice şi Asociaţia Internaţională a Parfumurilor, care au un rol important în protecţia consumatorului şi se ocupă cu studii asupra ingredientelor folosite în parfumuri cu scopul de a asigura siguranţa materialelor de parfumerie. Studii recente efectuate pe criterii de siguranţă sunt foarte interesante.

În prezent UE interzice prin lege folosirea a 36 de substanţe ca ingredienţi cosmetici; deci, orice altă substanţă poate fi folosită. Având în vedere că nu este obligatoriu să se declare materialele aromatice pe etichetă, este imposibil de ştiut cu exactitate ce materiale s-au folosit la produs. Acest lucru face foarte greu de aflat ce material poate produce probleme.

Din fericire legislaţia din UE îi obligă pe producători să declare pe etichetă numele a 26 de ingrediente care s-au dovedit a fi alergeni (tabelul 1).

Din aceste 26 de substanţe, 2 sunt extracte naturale (muşchi de stejar şi muşchi de arbore), iar restul sunt compuşi volatili sintetici.

Tabelul 1. Aromele potențial alergenice care trebuie declarate pe etichetele produselor cosmetice conform legislației europene.


BIBLIOGRAFIE

  1. Popescu Viorica, Note de curs „Chimia si analiza produselor cosmetice”
  2. www.avoncosmetics.ro – paginile dedicate liderilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.