Managementul educațional – perspective în România și în lume

Dobre Cristian, profesor, Școala Gimnazială de Arte ”Iosif Sava” București

Managementul desemnează știința, arta și tehnica de a planifica, a conduce, a organiza, a controla elementele unui sistem, ale unui domeniu de activitate specific. Termenul a fost utilizat la început în economie, iar apoi s-a extins în toate domeniile de activitate și s-a dovedit a fi eficient prin dezvoltarea caracteristicilor specifice (ex. Managementul resurselor umane, al priorităților, al stresului etc.). Dar acestea își au la rândul lor manifestări particulare în fiecare domeniu (militar, medical, educațional etc.).

Managementul educațional este știința și arta de a pregăti resursele umane, de a forma personalități potrivit unor finalități solicitate de societate și acceptate de individ. Acesta poate fi analizat în sens, operațional, practic, tactic, procesual, teoretic, global, general, strategic, științific. Managementul educațional presupune o abordare interdisciplinară, care studiază evenimentele ce intervin în decizia organizării unei activități pedagogice determinate și în gestiunea programelor educative.

Conducerea managerială implica și accente pe idei, pe abordare sistematică, pe schimbare, pe strategie, pe inovare. Managementul educațional reprezintă o metodologie de abordare globală, optimă, strategică a activității de educație, ansamblul de principii și funcții, de norme și metode de conducere care asigură realizarea obiectivelor sistemului educativ (în ansamblu sau la nivelul elementelor componente).

Managementul educațional are obiective clare și ierarhizate, principii de eficienta și calitate, funcții specifice, elemente strategice, afirmarea creativității în soluționarea situațiilor, abordare interdisciplinară și sistematică, cercetări fundamentale. Se diferențiază de managementul general prin raportare specifică la finalitățile educației, la conținut, la resursele umane antrenate, la activitățile centrate pe informare, comunicare și participare prin strategii educaționale specifice la comportamentele actorilor implicați (bazate pe motivație, responsabilitate, cooperare, logică, afectivitate).

Managementul educațional implica stăpânirea teoriei, metodologiei, a principiilor, o anumită mentalitate, o maniera proprie, o artă de dirijare, antrenare a resurselor. Managementul educațional este o disciplină, necesară pentru a fi eficienți și productivi în relațiile educaționale, în stimularea transformării la nivelul personalităților, atât a elevilor, cât și a cadrelor didactice.

Distincția majoră la nivelul acestui concept este cea între managementul educațional la nivel macro-structural (la nivelul sistemului de învățământ, regăsit în politicile educaționale naționale, europene, mondiale – ex. Minister, inspectorate etc.), la nivel intermediar (la nivelul instituției și avem în vedere managerul educațional al instituției școlare, directorul școlii) și la nivel micro-structural (la nivelul clasei de elevi și avem în vedere managerul educațional al clasei de elevi, profesorul).

Distincția celor trei abordări se realizează nu numai pe baza denumirii, a autorității, a elementelor formale, ci are în vedere și formarea de specialitate, experiența (evaluată nu neapărat în ani de vechime) care se concretizează în cunoștințe, competențe, atitudini, și valori ce determină manifestarea unei conduite responsabile, eficiente, autentice în relațiile atât cu elevii, cât și cu profesorii. Cele trei abordări ale managementului educațional vor fi tratate nediferențiat din simplul motiv ca ele nu pot fi separate, cel puțin deocamdată în sistemul educațional românesc (în Canada, SUA, etc, instituțiile școlare sunt conduse de specialiști în management, nu neapărat de cadre didactice. Această condiție, ca directorul școlii să fie cadru didactic, este prevăzută în toate legislațiile educaționale europene). Sunt aspecte care vizează doar managementul clasei așa cum există și cele specifice managementului instituției școlare, dar majoritatea aspectelor tratate se referă la cele trei abordări.

Managementul sistemului și al instituțiilor de învățământ cuprinde: formularea clară a finalităților, proiectarea rețelei instituționale, elaborarea conținuturilor învățării, asigurarea cadrului legislativ-normativ, formarea inițială și pe parcurs a personalului de conducere și instruire, stabilirea unor tehnici de evaluare care să permită reglarea pe parcurs a sistemului și procesului de învățământ și optimizarea rezultatelor. Originea conceptului de management educațional nu are, la o primă analiză, legătură directă cu domeniul pedagogic, însă noțiunea de management educațional provine din științele socio-umane înrudite cu pedagogia, dar individualizate prin obiectul lor de studiu: economie, sociologie, psihologie, politologie. Managementul educațional cunoaște, integrează și adaptează date oferite de științe conexe socio-umane: economie (organizarea sau utilizarea eficienta a resurselor educaționale în raport cu obiectivele), sociologie (managementul organizațiilor, grupurilor, relațiilor, fenomenelor sociale generate în context educațional), psihosociologie (dimensiunile personalității managerului în exercitarea rolurilor), politologie (luarea deciziilor, organizarea și conducerea grupurilor conform unor obiective). Activitatea unor persoane care determină și direcționează activitatea celorlalți prin urmărirea realizării de activități în cele mai bune condiții, prin conștientizarea și asumarea de responsabilități asupra realizărilor și insucceselor.

Managementul educațional este, din acest punct de vedere, arta de a lucra cu idei (obiectivele educaționale, programele analitice și strategiile didactice), relații (structura organizatorică, legături între elemente și acțiuni, sarcini, echilibrul autoritate/libertate, centralizarea/descentralizare), oameni (formare, motivare, delegare de autoritate, stimulare, evaluare), resurse (precizare, diversificare, preocupare, adaptare, integrare).

În Europa s-a încercat să se pună bazele reformei în domeniul educației, prin adoptarea Declarației de la Bologna (19 iunie 1999), semnată de miniștrii însărcinați cu învățământul superior din 29 de state membre ale Uniunii Europene, printre care și România. Obiectivul principal al Procesului de la Bologna era acela de a crea un spațiu european al învățământului superior, bazat pe cooperare internațională și schimburi academice, un spațiu european atractiv atât pentru studenții și profesorii europeni, cât și pentru studenți și profesori de oriunde din lume.

Prin crearea acestui spațiu european al învățământului superior se urmarea facilitarea mobilității studenților, absolvenților și a personalului din învățământul superior; pregătirea studenților pentru viitoarele lor cariere și pentru viața de cetățeni activi ai unor societăți democratice, și oferirea de sprijin pentru dezvoltarea lor personală și oferirea unui acces larg la învățământ superior de calitate.

Cele trei priorități ale Procesului de la Bologna sunt: introducerea unui sistem de învățământ superior cu trei cicluri (licență, master, doctorat), asigurarea calității învățământului și recunoașterea calificărilor și a perioadelor de studii, care să cuprindă următoarele măsuri: o furnizare mai eficientă a informațiilor; promovarea atractivității și competitivității instituțiilor europene de învățământ superior; încurajarea parteneriatelor; consolidarea dialogului politic și ameliorarea acordurilor de recunoaștere reciprocă, măsuri care vor reforma întreg învățământul superior european conform standardelor educaționale și ocupaționale internaționale. Procesul de la Bologna a crescut treptat de la 29 de state semnatare în 1999 la 46 în prezent. Această extindere denotă faptul ca țările europene au recunoscut că sistemele naționale de învățământ superior se confruntă cu provocă interne și externe legate de creșterea și diversificarea curriculei universitare, posibilitățile de angajare ale absolvenților, lipsa calificărilor în domenii cheie și dezvoltarea instituțiilor private de învățământ și a educației transnaționale.

Afilierea țărilor la Procesul de la Bologna face posibilă găsirea unor instrumente și soluții unitare care să ajute la rezolvarea acestor probleme și pentru atingerea obiectivelor Agendei de la Lisabona. Având în vedere că Procesul de la Bologna vizează numai învățământul superior, după adoptarea Agendei de la Lisabona a devenit clar că trebuiau luate masuri și în domeniul formării profesionale și a învățării pe tot parcursul vieții. Ca urmare, în 2002 a fost lansat Procesul Copenhaga, cu scopul de a întări calitatea și atractivitatea formării profesionale și pentru promovarea mobilității în rândul studenților și a absolvenților din aria formării profesionale. Tot în anul 2002, pentru a integra acțiunile anterioare din domeniul educației și formării la nivel european (inclusiv Procesul Copenhaga) precum și acțiunile întreprinse în cadrul procesului Bologna, statele membre, la Consiliul European de la Barcelona, au adoptat un program de lucru „Educație și formare 2010 – Barcelona”.

Programul de lucru identifică trei obiective strategice:

  • îmbunătățirea calității și eficienței sistemelor europene de educație și formare;
  • îmbunătățirea accesului la educație și formare;
  • deschiderea sistemelor de educație și formare către lumea întreagă.

Patru țări (Franța, Germania, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii) au fost principalele acceleratoare în ceea ce privește evoluția managementului educațional din secolul al XIX-lea până în prezent. Școlile / facultățile de management educațional existau sub numeroase denumiri (”Ecoles de Commerce” în Franța, ‘Handelschochschulen’ în Germania, ”Schools of Commerce” în Regatul Unit și ”Business Schools” în Statele Unite ale Americii). În stadiul incipient al erei ”școlii de comerț” între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, scopul managementului educațional se axa pe ideea de principii morale cu viziuni largi pentru oamenii de afaceri. Scopul era de a îmbunătăți statusul unui manager profesionist atât în spațiul public cât și în cel privat.

Managementul educațional este într-un punct de inflexiune și intră într-o nouă eră a inovării, transformării și creșterii globale în cadrul căreia trebuie să descoperim noi metode de a face lucruri în schimbul identificării unor căi de a obține un grad sporit de eficiență. Managementul educațional trebuie să se concentreze asupra punctelor critice esențiale pentru dezvoltare, antreprenoriat, inovare, cooperare instituțională precum și dezvoltarea prin intermediul schimbului liber și al globalizării.

În final, există un subiect care are de-a face cu managementul dar și cu lumea corporatistă în general, ceea ce reprezintă modul în care privim rolul companiilor și a directorilor în societate. Nu trebuie să ne gândim la perspectivele funcționale ale rolului liderilor din afaceri ci despre cum acei oameni creează respectul și despre cum funcțiile lor sunt mai mult decât crearea de valoare și acumularea de bogăție și are un fel de scop social care merge mai departe de a face pe cineva bogat.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Carianopol, M., Tîrcă, A., .Alionte, A., Faur, C.: Managementul evenimentelor educaționale, British Council, 2004
  2. Tîrcă, A.: Management educațional. Inovație și performanță în dezvoltarea profesională a cadrelor didactice în mediul urban, București 2011
  3. Gavrilovici, O., Iosifescu S., Prodan, A.: Management educațional, volumul II, Iași, 2003

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.